Fratii_Dridea

Ca martor ocular al perioadei de glorie a Petrolului nostru drag, 1957-1966, cu excepţia numită… 1995, care a întărit regula, mi se urcă sângele în cap când aud – printre altele – despre executanţi grozavi de lovituri libere, precum „Liţă” Dumitru sau „Puiu” Iordănescu. Şi asta doar pentru că jucau la Steaua cea iubită de către aproape toţi ziariştii din Capitală. Nu am putut să cred – deşi după ’89 am intrat şi eu în branşa jurnalismului – că putea fi atât de multă lipsă de obiectivitate în mass-media.

Interesant este că Mircea Dridea – după părerea mea, cel mai mare fotbalist din istoria Petrolului, din toate punctele de vedere – a căpătat mai târziu o dexteritate incredibilă în a executa, şi în proporţie ridicată, transforma loviturile libere de la semi-distanţă sau din apropierea careului de „16 metri”. Inteligenţa, măiestria, ambiţia, seriozitatea şi harul i-au permis, pentru o vreme, să fie însă cel mai bun executant de faze fixe din ţară, fapt nerecunoscut, repet, din păcate, de mass-media autohtonă. Când Mircea Dridea aşeza mingea pe locul de unde urma să execute o lovitură liberă, se ştia că va fi ori gol, ori portarul va respinge greu în faţă şi putea fi tot gol sau va deturna în corner şi urma o altă ocazie importantă de gol. De ce? O să citiţi mai jos.

Cei de vârsta mea sau mai bătrâni îşi aduc aminte de lovitura liberă bătută cu succes de Mircea Dridea, în meciul retur cu Liverpool, când l-a învins pe Lawrence, cu un şut bine plasat peste zid, execuţie care l-a lăsat mască pe portarul scoţian al campioanei… campioanei mondiale en-titre de atunci – Anglia. Acea imagine a rămas imortalizată, din fericire, în arhiva fostului studio „Alexandru Sahia” şi ne bucură ochii ori de câte ori o revedem. Cum nici Petrolul şi nici jucătorii săi reprezentativi nu au avut priză la presă, aşa cum au avut-o câţiva dintre foştii lor adversari de la Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova sau FC Argeş, nimeni nu s-a gândit să facă un DVD (şi) cu imaginile de la partida memorabilă contra Liverpoolului! Mare păcat! Dar, în afara acelei lovituri libere, au fost destule altele ale lui Mircea Dridea, dintre care cel mai mult m-a impresionat cea de pe stadionul din Braşov, la un meci contra „Steagului”. După un fault pe la 25 de metri, Mircea Dridea şi-a aşezat, calm, mingea pe locul indicat de arbitru, care a început să numere, apoi, cei 9,15 metri şi să aşeze zidul. Pe-atunci se mai respecta distanţa regulamentară! Era, parcă, 1-0 pentru ardeleni. Imediat avea să fie… 1-1! După ce mingea s-a înălţat mult peste zid, părând să se ducă, ulterior, peste transversală, portarul braşovean s-a relaxat, dar a rămas mască, după câteva secunde, auzind urlalele de bucurie venite dinspre sectorul suporterilor ploieşteni! Ireal, ca în filmele SF, balonul a coborât brusc şi s-a „cuibărit” cuminte în fundul plasei! Petrolul a pierdut, finalmente, acel meci, dar faza jocului i-a aparţinut inegalabilului Mircea Dridea. Credeţi că a remarcat-o cineva de la Bucureşti?! Nici vorbă! De aceea, urăsc eu Steaua şi Dinamo şi mă bucur că provincia se îndreaptă, acum, spre al treilea event naţional consecutiv din fotbalul authton!

Dar, în familia Dridea, nu a fost de-ajuns doar un singur băiat doxat şi abil, mai trebuia şi un al doilea – mezinul Virgil Dridea. Aşa – deşi tot ca urmare a inteligenţei, harului, pasiunii şi ambiţiei -, „Puiu” a devenit, peste noapte, cel mai bun executant de… lovituri de la colţul terenului, din România! Şi era mult mai greu decât la loviturile libere, distanţa faţă de buturi fiind mai mare, iar unghiul – total închis! Dar Dridea II, cum mai era cunoscut prin ziare, a făcut imposibilul să devină… posibil. Execuţia sa de graţie a fost decisivă întru câştigarea ultimului titlu naţional de către Petrolul. Era o zi închisă a anului 1966, în returul de campionat, stadionul de legendă din Ploieşti – plin ochi, nimeni nu mai putea intra, nimeni nu mai putea coborî din tribune sau peluze, ultimii riscând să piardă definitiv mult visatul loc obţinut cu efoturi imense. La un moment dat, de pe dreapta, în sensul de atac al Petrolului, la poarta de la peluza a doua (cea de-acum dinspre „Maternitate”), băieţii lui Constantin Cernăianu şi Nicolae Marinescu au avut de executat un corner. Cine putea să-l bată, decât Virgil Dridea! Era 0-0, emoţiile – uriaşe, miza copleşitoare, un succes urmând să deschidă drumul echipei de suflet a Prahovei, dar nu numai, spre titlul de campioană naţională. „Puiu” a aşezat tacticos mingea în spaţiul special trasat, la fel de calm ca şi fratele său mai mare, Mircea, atunci, la Braşov, când a bătut acea lovitura liberă. S-a dat înapoi doi-trei paşi, s-a apropiat apoi, uşor, de balon, pe care l-a lovit cu stângul lui „minune”, mingea s-a înălţat încet-încet, şi-a curbat imediat traiectoria spre poartă, a ocolit „şăgalnic” câţiva jucători care sperau s-o lovească, neapărat, cu capul, a trecut razant cu mănuşile nefericitului portar rapidist şi s-a dus, „cuminte”, în plasă! Nota bene: fără a fi fost atinsă de către cineva! Un titlu naţional – unicul din istoria fotbalului românesc – a fost decis de un gol marcat direct din lovitură de colţ! Autorul lui? Inegalabilul Virgil Dridea! Credeţi că s-a extaziat cineva? Nici vorbă! Dacă ar fi marcat “Parpală” Codreanu, atunci, la fel, se scria şi azi despre reuşita aceea! Dridea II ne-a mai încântat de destule ori cu astfel de execuţii, doar golul mai lipsindu-i ulterior! Dar s-a revanşat, altădată, la Belgrad parcă, atunci când a eliminat-o, printr-o reuşită a sa, pe selecţionata Leipzigului, din fostul RDG, într-o fază avansată a ex-„Cupei Oraşelor Târguri”!

Una peste alta, iubitorii de fotbal din Ploieşti, petroliştii cu toţii, datorează familiei de fotbalişti Dridea un respect fără margini şi o admiraţie de netegăduit! Vă mulţumim, în fiecare zi, „nea Mircea” şi „nea Puiu”, pentru „bijuteriile” pe care ni le-aţi făcut cadou în timpul carierei dumneavoastră! S-au „prăfuit”, dar tot valorează enorm pentru noi, nemaidescoperindu-le nicio replică pe măsură până în ziua de azi!

Dragoş TRESTIOREANU