Ilie Oana: "Fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele" - Cu Petrolul, de inca doua ori
Scris de kr3bs    Sâmbătă, 23 Februarie 2008 17:35    PDF Imprimare Email
Index articol
Ilie Oana: "Fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele"
Spectaculoasa metamorfoza a unei echipe de navetisti
Evocari placute, triste la o selectie a amintirilor
La Zurich ceva n-a fost in regula
Cu Petrolul, de inca doua ori
Oaspete...la mine acasa
E tare greu cand vine timpul sa spui
Toate paginile

       ...La 27 mai 1967, in sedinta Biroului Consiliului general al UCFS s-a luat hotararea desarcinarii din functie a celor doi antrenori ai lotului reprezentativ, Ilie Oana si Stefan Covaci, considerandu-se ca ei poarta o mare parte din vina in slaba comportare a echipei nationale din meciul cu Elvetia, de la Zurich.Si astfel, Ilie Oana s-a intors acasa, la PETROLUL. A gasit echipa mult schimbata fata de cum arata inainte de a pleca la lotul national. Isi dadea seama ca inlocuitorul sau, Constantin Cernaianu, facuse tot ce era omeneste posibil sa o mentina cat mai sus in ierarhia competitionala, dar anii, care se adunasera la majoritatea jucatorilor din echipa de baza, incepusera sa-si spuna cuvantul. Si daca PETROLUL castigase, in 1966, un titlu de campioana, nu se putea ascunde o uzura fizica si morala fireasca, lasata din pacate, sa ajunga intr-un stadiu atat de inaintat, incat parea ca este iminenta prabusirea. Vedetele echipei imbatranisera; de jos, de la juniori sau de la formatiile din categorie inferioara din judet nu mai venea nimic de calitate, iar pregatirea oricat de buna ar fi fost, nu mai era capabila sa faca fata valorii impuse de competitie.

        - Vrand-nevrand am fost obligat sa o iau de la capat. Am inceput reconstruirea echipei. Lotul era insa cam sarac, pretentiile celor din jur exagerate, conducatorii nu mai aveau rabdare, eu veneam dupa un recul profesional. PETROLUL, pe care spectatorii il stiau un unsprezece tehnic, cu un joc eficace, dar si colorat, devenise o echipa dominata de forta, un fel de forta oarba marturisind in permanenta teama unui rezultat. In vara anului 1968, nu stiu cum, am terminat, totusi, pe un foarte onorabil loc 5 in clasament. Se pare ca unii adversari ne mai considerau, din oficiu, inca ceea ce fusesem inainte. Nu incepusera sa ne descopere slabiciunile. In vara anului urmator insa am fost la un pas de "B", dupa un retur infernal. Imi amintesc de un meci decisiv, la Tg. Mures, in care nu am putut prezenta 6 titulari: Mihai Ionescu, Nae Ionescu, Pal, Badin, Grozea si Mircea Dridea, toti gripati. Nici ceilalti, care intrasera in teren, nu erau in plenitudinea fortelor, majoritatea dintre ei avand febra. Pe banca de rezerve ramasese presedintele sectiei de fotbal, Gh. Urich si cu mine. Ma gandeam atunci ca daca va fi nevoie sa fac vreo schimbare, alta solutie n-as fi avut decat sa intru si eu in joc. Si, totusi, in situatia asta disperata am scos un 0-0 de necrezut. Am luat un punct care, ziceam noi, ne va salva, cu un ceas mai devreme, de la retrogradare. Dar in etapa urmatoare, tocmai cand eram mai siguri pe noi, pentru ca jucam pe teren propriu si cu echipa completa, am dat punctul de la Tg. Mures lui Dinamo Bacau, careia - culmea - nu-i prea era necesar. Ne-am salvat totusi in cele din urma, dar pe linia de sosore a campionatului, gratie si golului istoric inscris de Badea - fostul meu jucator - transferat la Farul Constanta - in poarta Progresului Bucuresti, in minutul 85 al partidei. Progresul a cazut in "B" si am scapat noi si ASA Tg. Mures.

Ilie Oana 3

         Chin mare, pe noi, atunci in vara anului 1969 ! A fost poate cel mai greu campionat de la revenirea noastra in Divizia A, in 1954. Si primul dintr-o serie de alte sase campionate incheiate in continuare pe "muchie de cutit".

        - Cum a fost cu celelalte cinci ?
        - La urmatoarele doua campionate, 1969-70 si 1970-71, n-am fost martor. Le stiu doar din presa si din auzite, pentru ca in acest interval de timp am activat in Grecia. Am acceptat o oferta facuta de clubul Panseraikos si avand, bineinteles, acordul federatiei si asentimentul clubului PETROLUL am plecat, pentru doi ani, la Seres, un oras frumos, foarte ospitalier, situat in apropriere de Salonic. Aici am reusit sa salt echipa de pe ultimele locuri, pe care se zbatea de mai multi ani, in prima jumatate a clasamentului, ceea ce gazdele mele au considerat o veritabila performanta. Si poate ca as fi realizat mai mult daca ramaneam, in continuare, inca vreo doi-trei ani. A trebuit insa sa ma intorc in tara, la expirarea contractului, Petrolul insistand sa revin la carma echipei ce nu-si gasea deloc busola si cadenta. Toti erau convinsi ca antrenorul e de vina si ca prin schimbarea acestuia (era vorba de fostul meu secund, Cernaianu) se vor rezolva toate problemele, oricat de complicate ar fi fost ele. Venind eu inapoi, a plecat Costica Cernaianu. Avea si dreptate sa nu mai ramana ca secund, dupa ce fusese ani buni antrenor principal, timp in care castigase si un titlu national in 1966, cand eu eram la lotul reprezentativ. De fapt Cernaianu se intorcea acasa, in Oltenia si lua in primire o echipa, Universitatea Craiova, cu un lot valoros si frumoase perspective, cu care dealtfel, va cuceri si campionatul, trei ani mai tarziu.

       Revenit la Ploiesti, am luat-o, din nou pentru a treia oara de la capat. Situatia era insa incomparabil mai grea decat in imprejurarile anterioare. La Ploiesti, intre timp se schimbasera multe. Si nu in bine. Scazuse considerabil entuziasmul in jurul echipei si sprijinul de care ea s-a bucurat cu ani in urma. Aparusera, in schimb, si cu efecte tot mai nocive, imixtiunile in viata intima a clubului. De jos, de la juniori sau din categoriile inferioare, nu mai venea nimic de valoare, iar si putinii jucatori mai rasariti care erau in lot doreau sa plece prin alte parti, la cluburi din orase cu facultati. Ploiestiul neavand un institut de invatamant superior, nu-i mai atragea, si nu-i mai putea retine.

       Prin oras toti ma intrebau, la fiecare pas: "Ce ai de gand cu echipa ?". Le raspundeam tuturor: "Trebuie sa o reconstruiesc". Si care mai decare se mira: "Iar reconstructie ? Nu s-a mai terminat ?". Spectatorului, mai putin obisnuit sa patrunda in esenta lucrurilor si foarte grabit cu rezolvarea lor, ii venea greu sa inteleaga ca a reconstrui o echipa nu inseamna simpla improspatare a efectivului de jucatori. Ca reconstructia este un proces complex, uneori de durata, in cadrul caruia schimbarile de calitate, survenite in structura de baza a formatiei opereaza progresiv si de obicei lent, in folosul unitatii ei de ansamblu si al ideii de joc.

      Ca antrenor la Petrolul am mai condus direct cateva asemenea operatiuni. La prima, cea din 1954, care a durat aproximativ 4 ani, am avut sansa, marea sansa, ca in perioada de cumpana a schimbului de stafeta dintre doua generatii sa pot gasi, in locul celor care inevitabil trebuiau sa plece ( Marosi, Petrescu, Fatu, Iordache), inlocuitori de certa valoare si perspectiva ( Sfetcu, Fronea, Florea, Dridea I, Tabarcea, Gh. Dumi- trescu, Marin Marcel) care, alaturi de cei ramsi din "vechea garda" ( Pahontu, Neacsu, Marinescu, Topsa, Dragan, sau  Badu- lescu), au reusit nu numai sa restabileasca echilibrul echipei, ci chiar sa-i ridice valoarea colectiva. Asa s-a nascut " echipa  de aur" de mai tarziu a Petrolului, dubla campioana nationala, in 1958 si 1959. In continuare, orientarea si esenta reconstructiei a constituit-o "schimbul din mers", cu limitarea inlocuitorilor la nivelul unui singur post sau cel mult a a unei jumatati de comparti- ment. Asa au aparut si s-au afirmat in cadrul echipei jucatori ca fratii Munteanu, Badea, Fl. Voinea, Halmageanu, Dumitru Nicolae, Dridea II, Iuhasz, M. Ionescu, Dragomir, Pal, Moldoveanu, Boc, Mocanu. In asemenea conditii Petrolul s-a mentinut mult timp in randurile formatiilor noastre de elita. Pana in 1967. Dupa care a inceput "furtuna", apoi marele declin si chinurile anilor care au urmat. Lucru explicat mai ales prin plecarea la un moment dat, a catorva dintre jucatorii de baza ( Pahontu, Badea, Boc, Pal, Moldoveanu) in locul carora nu s-au gasit, ca in alte situatii plutirea echipei fara pericolul permanent al naufragiului.

       Asadar, reconstructia initiata dupa inapoierea mea din Grecia parea sa aiba putine sanse de reusita. Lipseau valorile, lipsea increderea in fortele proprii si rabdarea atat de necesara cand vrei sa faci ceva bun si de durata. Nu ne ramanea, in aceste conditii, decat sa rezistam, cat mai mult posibil, cu ce avem, pana s-o gasi un moment favorabil unei noi incercari de a evada din mediocritate. Si am rezistat inca doua campionate. Chinuit, dar am rezistat. De fiecare data evitand caderea cu eforturi greu de imaginat. L-am sacrificat, daca se poate spune asa, si pe Pahontu, la care am tinut intotdeauna atat de mult. El mai avea doua jocuri ca sa atinga, primul in fotbalul nostru, cifra de 300 de meciuri in Divizia A. De teama rezultatului insa nu mi-am permis sa-l mai folosesc pentru a satisface doar o necesitate de ordin sentimental. Si Pahontu a inteles acest lucru, pe care nu stiu cati altii l-ar fi inteles, in locul lui.