Ilie Oana: "Fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele" - Evocari placute, triste la o selectie a amintirilor
Scris de kr3bs    Sâmbătă, 23 Februarie 2008 17:35    PDF Imprimare Email
Index articol
Ilie Oana: "Fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele"
Spectaculoasa metamorfoza a unei echipe de navetisti
Evocari placute, triste la o selectie a amintirilor
La Zurich ceva n-a fost in regula
Cu Petrolul, de inca doua ori
Oaspete...la mine acasa
E tare greu cand vine timpul sa spui
Toate paginile

        ...Cu modestia care l-a caracterizat intotdeauna, Ilie Oana n-a insotit amintirea performantelor obtinute cu aprecieri personale si alte comentarii care, in mod firesc s-ar fi impus. In primul rand, nu a spus poate lucrul cel mai important de spus in asemenea imprejuari. Si anumeca a trebuit sa lupte cu adversari foarte puternici, ca CCA - Steaua, Dinamo, Rapid, Flamura rosie - UTA, toate cu nume mari in componenta lor. Ca PETROLUL a intrat in disputa pentru impartirea "medaliilor" ca o "cenusareasa", obligata sa-si creasca singura jucatorii, in timp ce altii ii luau de-a gata. Ca din mijlocul echipei ploiestene, s-au ridicat valori autentice, plecate de jos, lucrate cu migala, devotament si pricepere, la care altii au ravnit, neputand sa-si stapaneasca pofta racolarii. Ilie Oana n-a spus cat de greu a fost sa ajungi acolo sus de tot si sa rezisti multa vreme acolo, numai cu fortele proprii. De ce Ilie Oana ?

        - Dupa trecerea anilor ramai numai cu efectele stradaniilor. Dificultatile se uita si selectia amintirilor se opreste, de cele mai multe ori, asupra a ceea ce a fost frumos.

        - De pilda ...
        -
Sa zicem imaginea stadionului din Ploiesti a intregului oras chiar, dupa cucerirea titlurilor de campioni sau cand ne-am intors, cu Cupa Romaniei, acasa. Ce poate fi mai frumos ? Sau amintirea unor jocuri castigate, de o maniera entuziasmanta, fara drept de apel, in fata unor adversari redutabili, cum au fost, de exemplu, 9-0 cu UTA, la Bucuresti, 6-0 cu Rapid, pe Stadionul "23 August", 6-2 cu Steaua pe acelasi stadion, 3-1 cu Liverpool la Ploiesti sau meciul cu celebra formatie braziliana Gremio Porto Alegre pe care am invins-o cu 4-3, in Capitala, dupa ce la pauza eram condusi cu 3-1 !

Cupa Romaniei 63       - Imi amintesc de acest meci, antologic as spune. Atunci au jucat extraordinar cei doi frati gemeni Anton si Dumitru Munteanu, incat lumea zicea la sfarsit: "avem si noi brazilienii nostrii". Dar, apropo de fratii Munteanu, au constituit ei, din punct de vedere fotbalistic, un caz deosebit ?
      - Eu i-am descoperit, la o selectie, in Damaroaia, in 1950. Nimeni n-a apreciat, cum se cuvine, valoarea lor si de aceea au trecut neobservati multa vreme, pana cand au ajuns la Bistrita, unde au jucat pe timpul stagiului militar. De aici au fost adusi la CCA, unde nu si-au gasit loc, iar cand au terminat armata i-am si luat la PETROLUL. Amundoi aveau calitati native de exceptie, indemanare tehnica in special, erau foarte seriosi, iubeau fotbalul ca niste profesionisti veritabili. Aveau insa si o mare aversiune pentru pregatirea fizica. Spuneau mereu ca fotbalistul de rasa se vende nu alergand in jurul terenului sau pe dealuri si nici la exercitiile cu haltere sau cu mingea medicinala, ci acolo, jos, in "atelierul verde", pe gazon unde transpiri 90 de minute. Si totusi, si fratii Munteanu trebuiau sa faca ceva pentru pregatirea lor fizica. Am gasit, punandu-i sa joace unu contra unu, intre ei. In felul acesta faceau cam de toate cate se cer pentru forta, rezistenta, indemanare si chiar tactica individuala. Mai greu era uneori, cu ei, in joc. Semanau asa de bine, incat eu insumi ii incurcam. Si nu odata il laudam pe Mitica pentru un gol frumos pe care in realitate il marcase Anton. Si invers.   Se mai intampla cateodata, cand nu intrau, de la inceput, amundoi pe teren, sa se schimbe intre ei in timpul meciului. Cand aflam, era prea tarziu si nu-mi mai ramanea decat sa ma supar ... fara prea mult folos. Despre fratii Munteanu s-au spus multe lucruri la vremea lor, intamplari legate indeosebi de uimitoarea lor asemanare fizica si de comportament, pe teren si in afara acestuia. Dar nu asemanarea lor a facut din ei un caz. Ci faptul ca in ciuda unor aparente care nu-i recomandau nicidecum pentru marea performanta, erau inzestrati cu toate darurile naturii pentru a atinge maiestria sportiva. Din pacate, goana dupa gabarit si dupa calitati, la prima vedere, i-au facut pe unii specialisti sa-i tina pe fratii Munteanu la distanta de echipa nationala, nedreptatind astfel doua mari talente cum greu se mai gasesc astazi.

        Fotbalul nostru a mai pierdut un fotbalsit de mare talent din asa-zisa "echipa de aur" a Petrolului. Un jucator care a disparut in sensul cel mai real al cuvantului ...
        - Costica Tabarcea, mort in ziua de 14 iulie 1963, in timpul unui meci de campionat cu Dinamo Bacau. Cazul lui pe cat de nefericit, pe atat de rar in practica medicala, ne-a zguduit pe toti la vremea sa. Tabarcea avea, potrivit rezulatelor consemnate la controalele periodice medicale, un organism fara fisura. Doctorul Vasile Cristea, medicul echipei, de altfel foarte constiincios, chiar tipicar uneori in exercitarea profesiei, il considera pe drept cuvant un om sanator si apt pentru performanta. Si totusi, Costica Tabarcea avea o suferinta pe care o ascundea. O suferinta marturisita, mai tarziu, de sotia sa, provocata de actiunea unei glande endocrine, numita timus care in mod normal trebuia sa se atrofieze in anii puberatii, dar care, la Tabarcea, a continuat sa se mentina activa si sa se dezvolte chiar cu efecte daunatoare asupra organismului sau, in anii tineretii spre maturitate. Asta i-a provocat un stop cardiac si Costica Tabarcea a murit la 26 de ani, in floarea varstei. Imi amintesc si faza in care s-a produs acest nefericit eveniment: Tabarcea a sarit impreuna cu adversarul sau direct, Nicolae Vatafu, la o minge inalta, la cap si, fara sa se fi atins unul de altul, a cazut la pamant. Si acolo a ramas. L-am dus imediat la spital, dar el era mort inca de pe teren. Pierdere grea pe care am resimtit-o multa vreme si care a facut sa treaca aproape neobservata castigarea, o saptamana mai tarziu, la Bucuresti, a Cupei Romaniei. Fara Tabarcea, "creierul" echipei, trofeul castigat parea un schimb nedrept, iar disparitia sa prematura, un tribut de neacceptat, dar impus de soarta, ca si in legenda Mesterului Manole. Si doar mai platisem, cu putin timp in urma, un altul la fel de nemilos, cand antrenorul meu secund, Ion Truica, un tehnician valoros si de o inalta tinuta morala, cazuse victima unui accident stupid, la Mamaia, intr-un lift, care plecat cu usa deschisa l-a prins intre etaje !

        Dar iata ca am plecat de la amintiri frumoase si, fara sa vrem, am ajuns la evocarea unor lucruri triste. Si macar daca acestea ar fi fost singurele ...