Ilie Oana: "Fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele"
Scris de kr3bs    Sâmbătă, 23 Februarie 2008 17:35    Imprimare

         Lui Ilie Oana, cei din generatia sa, fostii colegi de echipa de la Juventus mai ales, ii spuneau intr-o vreme - si ii mai spun inca si azi, dar intotdeauna pe un ton subintelegand mai curand o admiratie decat o forma de repros - "americanul". Multi au preluat o astfel de porecla din zbor, fara sa stie de unde vine si cum s-a impamantenit. Oricine insa, macar din simpla curiozitate, l-ar fi intrebat pe Ilie Oana de ce i se spune "americanul", raspunsul acestuia ar fi venit simplu si fara nici o unda de  mirare sau chiar de aparent deranj: "M-am nascut la Harbor, in statul Indiana din Statele Unite ale Americii, la 16 august 1918. Parintii mei, ardeleni, s-au refugiat in America, inaintea primului razboi mondial, si s-au inapoiat in tara dupa alipirea Transilvaniei, in anul 1921, stabilindu-se la Sibiu. Eu aveam atunci trei ani".Un astfel de raspuns era de cele mai multe ori suficient, pentru a-l scuti pe Ilie Oana de alte intrebari in legatura cu originea sa. Se intampla insa, uneori, ca aceste putine date biografice sa nu-i satisfaca pe cei foarte curiosi. Si atunci, Ilie Oana, cu un calm olimpian si cu multa bunavointa, facea cam urmatoarele completari: "Statul Indiana este situat in jumatatea estica a continentului american, intre lacul Michigan si raul Ohio. Capitala sa este orasul Indianapolis, iar Harbor sau Indiana Harbor, unde m-am nascut, este un important centru siderurgic al Statelor Unite ale Americii, plasat la sud de Chicago. Cand am venit in Romania, in 1921, vorbeam romaneste, cat se putea vorbi, bineinteles la varsta de 3 ani, pentru ca la noi in casa nici un moment nu s-a vorbit alta limba decat cea materna".

     Ilie Oana antrenor emerit     Asadar, "americanul" Ilie Oana este un roman sadea. A copilarit la Sibiu, unde a invatat sa joace fotbal si unde a ramas pana in 1937, cand s-a stabilit definitiv in Bucuresti, odata cu transferul sau pe linie sportiva, de la Soimii Sibiu la Juventus. La timpul sau a fost un foarte bun jucator, iar mai tarziu, ca antrenor, a reusit prin munca neobosita si daruire profesionala, sa cucereasca prin munca neobosita si daruire profesionala, sa cucereasca cele mai mari galoane ale performantei, impunandu-se in fotbalul nostru prin trei trasaturi definitorii intregii sale activitati: 1. Un excelent constructor de echipa. Sa amintim ca Petrolul din decada marilor sale succese, 1956 - 1966, cu trei titluri de campioana nationala si o editie a Cupei Romaniei la activ, este in cea mai mare masura opera sau mai bine zis capodopera activitatii sale profesionale. 2. Exemplu de stabilitate si de fidelitate fata de clubul in care a crescut si s-a afirmat, ca jucator si ca antrenor.

         S-a notam ca Ilie Oana detine un veritabil record in materie, prin cei 31 de ani cat a servit, cu pasiune, competenta si devotament culorile Juventusului, devenit, dupa 1952, Petrolul. 3. Model de fair-play. In indelungata sa cariera sportiva, Ilie Oana si-a respectat, in egala masura, coechipierii, jucatorii proprii si adversarii; nu a protestat la deciziile arbitrilor, nu le-a reprosat acestora - nici chiar cand s-a simtit frustrat - greselile savarsite cu sau fara voia lor. A primit intotdeauna infrangerea cu demnitate, iar la succese nu si-a pierdut niciodata capul. Timp de aproape trei decenii cat a slujit, ca pedagog, fotbalul, nu si-a tradat, nici un moment profesia. Primi pasi in profesie i-a facut cand nu implinise 32 de ani. Mai era inca jucator la Juventus in 1950, cand...



        In cartierul bucurestean Daramaroaia s-a organizat un fel de campionat de casa al asociatiei "Flacara" pe langa care fiinta si echipa divizionara A cu acelasi numa, fostul Juventus. Indemnat de Emerich Volg, care mi-a fost antrenor timp de sapte ani si de Carol Maior,consilier in cadrul asociatiei, amundoi oameni de o deosebita valoare morala si profesionala, mi-am format o echipa cu care, chiar de la primul contact cu o competitie organizata, in calitate de antrenor, am reusit sa castig intrecerea si sa atrag atentia mai experimentatilor mei dascali in fotbal, lui Emerich Vogl in special. In privinta posibilitatilor mele de viitor pedagog. Si indrumat in continuare, amundoi fiind de parere, la sfarsitul anului 1952, ca, si la 34 de ani cat implinisem, pot face fata conducerii tehnice a unei echipe divizionare. Si m-au uns ca antrenor al fostei mele echipe, al fostului Juventus, transferata in acelasi an la Ploiesti. Momentul investiturii mele nu era prea fericit. Echipa pe care o luasem in primire se indrepta vertiginos spre retogradarea in divizia secunda. Am incercat sa fac cate ceva, am reusit chiar sa o mai redresez pe parcurs ca pozitie in clasament si mai cu seama ca joc, dar pana in cele din urma nu am putut evita o cadere, care, la drept vorbind, era si fireasca. Spun asta pentru ca Flacara, mutata la Ploiesti, devenise o echipa de navetisti care se pregatea intre... doua trenuri. In plus avea o medie de varsta respectabila si o uzura competitionala care insemnau pentru ea un mare handicap. Retrogradarea in Divizia B a constituit, de fapt, incheierea unui ciclu din viata echipei, iar lupta pentru revenirea si mentinerea in prima divizie impunea ca totul sa fie luat de la capat. Cu pasiune , cu curaj, cu incredere. Si prima operatiune a fost primenirea lotului. Am facut-o la inceput masiv si am continuat-o apoi cu prudenta si tact, pe toata durata perioadei de reconstructie, care a durat aproape patru ani. Din 1953 si pana in 1957. Dupa aparente, poate mult. In realitate cam atat dureaza o astfel de operatiune. Daca vrei sa reuseasca. Constructia solida a  unei echipe cere timp, rabdare si convergenta unor eforturi colective. La inceput, problema cea mai dificila a fost promovarea. O buna parte dintre elementele cu care efectivul lotului echipei a fost improspatat mi le-a procurat fostul meu coechipier de la Juventus,Traian Ionescu, care a intreprins o vasta actiune de depistare si selectie a unor elemente de o ridicata valoare sportiva, din raza fostei regiuni administrative Ploiesti, Sfetcu, Dridea I, Dridea II, Tabarcea, Florea, George Marin, Badea sunt numai cateva din numele cele mai reprezentative de jucatori realizati in gradina clubului, pe care eu i-am promovat aproape in bloc, dar cautand a asigura fiecaruia un rol cat mai potrivit posibilitatilor lor in angrenajul general al echipei. Pe de alta parte, as zice ca nu mi-a lipsit nici inspiratia si nici curajul de a scoate la iveala o serie de talente ascunse prin formatii de categorie inferioara, asa cum au fost Fronea, Topsa, Neacsu, Badulescu, Zaharia, Motronea, Marinescu, niste anonimi pana la un moment dat, deveniti, dupa titularizarea lor la Petrolul, jucatori in categoria de elita a fotbalului nostru.

       Am avut, trebuie sa recunosc si sansa sa lucrez cu o serie de oameni priceputi si devotati fotbalului. Traian Ionescu a fost primul dintre acestia. Un profesionist in adevaratul sens al cuvantului, un neobosit cautator de talente. Alaturi de el l-as aminti si pe Gheorghe Urich, presedintele clubului ploiestean cu care am colaborat excelent multa vreme. Atata vreme cat fiecare dintre noi facea munca lui si nu se amesteca  unul in atributiile celuilant. Cand aceasta regula, obligatorie in asigurarea unor reguli normale conducator - antrenor, nu a mai actionat, nemaifiind respectata, treaba n-a mai mers cum trebuie. Pentru ca Gheorghe Urich, dealtfel unul dintre cei mai valorosi conducatori de club ai fotbalului nostru, a crezut ca poate fi la un moment dat si antrenor. Si ca sa aiba autoritatea profesionala necesara a obtinut si un carnet de antrenor. Ceea ce, in fond nu era un lucru rau. Un conducator de club care a mai fost si jucator e bine sa stie intotdeauna, problemele fotbalului in cele mai diverse aspecte, inclusiv in cele care privesc instruirea. De aici insa si pana la amestecul in treburile specifice ale antrenorului este o cale pe care daca nu o barezi la timp, ai toate sansele sa te cureti. De accea i-am spus lui Gheorghe Urich, pe un ton de gluma, dar in realitate foarte serios, atunci cand mi-a artat carnetul sau de antrenor: "Asta nu-i valabil pentru categoria la care lucrez eu". Si asa am pus lucrurile la punct, riscand, evident, chiar daca nu un conflict, oricum o racire a unor relatii la care tineam foarte mult, pentru ca le socoteam in conditii normale, de folos ambelor parti.

        -In anul 1957, clubul ploiestean si-a schimbat denumirea de "Flacara", devenind "Petrolul". Evenimentul pare sa fi marcat si incheierea procesului de reconstructie al echipei...
      -Da. Se nascuse o echipa noua din "resurse" locale si din truda, fara mare agitatie si tam - tam, ca prin alte parti. O echipa a orasului si regiunii care avea nevoie acum si de un nume potrivit specificului regional. I s-a spus, deci "Petrolul". Si sub aceasta titulatura a intrat in istoria fotbalului nostru urcand pe cea mai inalta treapta, chiar din primul an, 1957-58, in care a cucerit titlul de campioana a tarii. De fapt, 1957 a insemnat inceputul unei decade glorioase din viata echipei, cea mai rodnica din intreaga sa existenta, in care  Petrolul a cucerit trei campionate nationale, 1957 - 1958, 1958 - 59, 1966 - 67 si o editie a Cupei Romaniei in 1963.


        ...Cu modestia care l-a caracterizat intotdeauna, Ilie Oana n-a insotit amintirea performantelor obtinute cu aprecieri personale si alte comentarii care, in mod firesc s-ar fi impus. In primul rand, nu a spus poate lucrul cel mai important de spus in asemenea imprejuari. Si anumeca a trebuit sa lupte cu adversari foarte puternici, ca CCA - Steaua, Dinamo, Rapid, Flamura rosie - UTA, toate cu nume mari in componenta lor. Ca PETROLUL a intrat in disputa pentru impartirea "medaliilor" ca o "cenusareasa", obligata sa-si creasca singura jucatorii, in timp ce altii ii luau de-a gata. Ca din mijlocul echipei ploiestene, s-au ridicat valori autentice, plecate de jos, lucrate cu migala, devotament si pricepere, la care altii au ravnit, neputand sa-si stapaneasca pofta racolarii. Ilie Oana n-a spus cat de greu a fost sa ajungi acolo sus de tot si sa rezisti multa vreme acolo, numai cu fortele proprii. De ce Ilie Oana ?

        - Dupa trecerea anilor ramai numai cu efectele stradaniilor. Dificultatile se uita si selectia amintirilor se opreste, de cele mai multe ori, asupra a ceea ce a fost frumos.

        - De pilda ...
        -
Sa zicem imaginea stadionului din Ploiesti a intregului oras chiar, dupa cucerirea titlurilor de campioni sau cand ne-am intors, cu Cupa Romaniei, acasa. Ce poate fi mai frumos ? Sau amintirea unor jocuri castigate, de o maniera entuziasmanta, fara drept de apel, in fata unor adversari redutabili, cum au fost, de exemplu, 9-0 cu UTA, la Bucuresti, 6-0 cu Rapid, pe Stadionul "23 August", 6-2 cu Steaua pe acelasi stadion, 3-1 cu Liverpool la Ploiesti sau meciul cu celebra formatie braziliana Gremio Porto Alegre pe care am invins-o cu 4-3, in Capitala, dupa ce la pauza eram condusi cu 3-1 !

Cupa Romaniei 63       - Imi amintesc de acest meci, antologic as spune. Atunci au jucat extraordinar cei doi frati gemeni Anton si Dumitru Munteanu, incat lumea zicea la sfarsit: "avem si noi brazilienii nostrii". Dar, apropo de fratii Munteanu, au constituit ei, din punct de vedere fotbalistic, un caz deosebit ?
      - Eu i-am descoperit, la o selectie, in Damaroaia, in 1950. Nimeni n-a apreciat, cum se cuvine, valoarea lor si de aceea au trecut neobservati multa vreme, pana cand au ajuns la Bistrita, unde au jucat pe timpul stagiului militar. De aici au fost adusi la CCA, unde nu si-au gasit loc, iar cand au terminat armata i-am si luat la PETROLUL. Amundoi aveau calitati native de exceptie, indemanare tehnica in special, erau foarte seriosi, iubeau fotbalul ca niste profesionisti veritabili. Aveau insa si o mare aversiune pentru pregatirea fizica. Spuneau mereu ca fotbalistul de rasa se vende nu alergand in jurul terenului sau pe dealuri si nici la exercitiile cu haltere sau cu mingea medicinala, ci acolo, jos, in "atelierul verde", pe gazon unde transpiri 90 de minute. Si totusi, si fratii Munteanu trebuiau sa faca ceva pentru pregatirea lor fizica. Am gasit, punandu-i sa joace unu contra unu, intre ei. In felul acesta faceau cam de toate cate se cer pentru forta, rezistenta, indemanare si chiar tactica individuala. Mai greu era uneori, cu ei, in joc. Semanau asa de bine, incat eu insumi ii incurcam. Si nu odata il laudam pe Mitica pentru un gol frumos pe care in realitate il marcase Anton. Si invers.   Se mai intampla cateodata, cand nu intrau, de la inceput, amundoi pe teren, sa se schimbe intre ei in timpul meciului. Cand aflam, era prea tarziu si nu-mi mai ramanea decat sa ma supar ... fara prea mult folos. Despre fratii Munteanu s-au spus multe lucruri la vremea lor, intamplari legate indeosebi de uimitoarea lor asemanare fizica si de comportament, pe teren si in afara acestuia. Dar nu asemanarea lor a facut din ei un caz. Ci faptul ca in ciuda unor aparente care nu-i recomandau nicidecum pentru marea performanta, erau inzestrati cu toate darurile naturii pentru a atinge maiestria sportiva. Din pacate, goana dupa gabarit si dupa calitati, la prima vedere, i-au facut pe unii specialisti sa-i tina pe fratii Munteanu la distanta de echipa nationala, nedreptatind astfel doua mari talente cum greu se mai gasesc astazi.

        Fotbalul nostru a mai pierdut un fotbalsit de mare talent din asa-zisa "echipa de aur" a Petrolului. Un jucator care a disparut in sensul cel mai real al cuvantului ...
        - Costica Tabarcea, mort in ziua de 14 iulie 1963, in timpul unui meci de campionat cu Dinamo Bacau. Cazul lui pe cat de nefericit, pe atat de rar in practica medicala, ne-a zguduit pe toti la vremea sa. Tabarcea avea, potrivit rezulatelor consemnate la controalele periodice medicale, un organism fara fisura. Doctorul Vasile Cristea, medicul echipei, de altfel foarte constiincios, chiar tipicar uneori in exercitarea profesiei, il considera pe drept cuvant un om sanator si apt pentru performanta. Si totusi, Costica Tabarcea avea o suferinta pe care o ascundea. O suferinta marturisita, mai tarziu, de sotia sa, provocata de actiunea unei glande endocrine, numita timus care in mod normal trebuia sa se atrofieze in anii puberatii, dar care, la Tabarcea, a continuat sa se mentina activa si sa se dezvolte chiar cu efecte daunatoare asupra organismului sau, in anii tineretii spre maturitate. Asta i-a provocat un stop cardiac si Costica Tabarcea a murit la 26 de ani, in floarea varstei. Imi amintesc si faza in care s-a produs acest nefericit eveniment: Tabarcea a sarit impreuna cu adversarul sau direct, Nicolae Vatafu, la o minge inalta, la cap si, fara sa se fi atins unul de altul, a cazut la pamant. Si acolo a ramas. L-am dus imediat la spital, dar el era mort inca de pe teren. Pierdere grea pe care am resimtit-o multa vreme si care a facut sa treaca aproape neobservata castigarea, o saptamana mai tarziu, la Bucuresti, a Cupei Romaniei. Fara Tabarcea, "creierul" echipei, trofeul castigat parea un schimb nedrept, iar disparitia sa prematura, un tribut de neacceptat, dar impus de soarta, ca si in legenda Mesterului Manole. Si doar mai platisem, cu putin timp in urma, un altul la fel de nemilos, cand antrenorul meu secund, Ion Truica, un tehnician valoros si de o inalta tinuta morala, cazuse victima unui accident stupid, la Mamaia, intr-un lift, care plecat cu usa deschisa l-a prins intre etaje !

        Dar iata ca am plecat de la amintiri frumoase si, fara sa vrem, am ajuns la evocarea unor lucruri triste. Si macar daca acestea ar fi fost singurele ...


 

        - In toamna anului 1964, dupa Olimpiada de la Tokio, am preluat echipa nationala de la Silviu Ploiesteanu impreuna cu Stefan Covaci, presedinte al federatiei fiind Gica Popescu. Trei ani a durat acest mandat.

        - Pana la ... "dezastrul de la Zurich".
        - Exact. Alt eveniment nefast. Pana acolo insa as vrea sa spun ca, desi la conducerea tehnica a Petrolului fusese, pe merit, promovat Costica Cernaianu, eu contam mai departe in cadrul clubului ploiestean. Colaboram, chiar la lot fiind, cu fostul meu secund, si cel de-al treilea titlu de campioana cucerit de PETROLUL, in 1966, m-a gasit, sufleteste cel putin, aproape de echipa care, la drept vorbind, era a mea si de care ma simteam legat cu toata fiinta.Cu "nationala" am avut ganduri mari. Si am facut tot ce am putut pentru a le realiza. As zice ca le-am si realizat ceva mai mult decat predecesorii mei, in privinta emanciparii fotbalului nostru. Am obtinut o serie de victorii de prestigiu, pe teren propriu, in fata unor adversari bine cotati pe plan international, ca de pilda Cehoslovacia, Polonia, Elvetia, Portugalia si Uruguay; am invins in deplasare, reprezentativele Frantei, Greciei si Israelului. Iata de altfel ce se spunea in presa vremii, in bilantul echipei nationale pe anul 1966: "Nu este de neglijat un amanunt care are o importanta deosebita privind rezulatele reprezentativei de-a lungul anilor, si anume ca pericolul unor mari esecuri la scor a fost indepartat datorita tocmai imbunatatirii facturii jocului practicat de jucatorii nostrii. Intre evolutiile actuale de peste hotare ale echipei si cele din trecutul apropiat este o diferenta fundamentala. Cu cativa ani in urma, in jocurile in deplasare, fotbalistii nostri treceau doar de cateva ori jumatatea de teren adversa, fiind supusi majoritatea timpului, unei presiuni insistente careia ii faceau fata cu greu, in timp ce in prezent, ei impart cu adversarii perioadele de dominare si ocaziile de gol ... Anul 1966 poate fi considerat, deci ca o baza de plecare pentru realizari eficiente in 1967 si in anii urmatori ...

Ilie Oana

        - Si chiar in anul urmator, la 24 mai, a venit "Zurich"-ul, care a a intors cu 180 de grade toate aprecierile bune de pana atunci, in numai 90 de minute de joc ! Un scor de 1-7, in fata echipei Elvetiei, care, in acel timp, nu reprezenta o mare forta totbalistica in lume, a fost apreciat ca un esec de proportii cu totul neasteptate si inexplicabile. Si aceasta s-a petrecut intr-un meci cu caracter jubiliar al nationalei noastre, purtand numarul 200 din palmaresul international ! La Zurich nu s-a pierdut un simplu joc, ci s-a stirbit insusi prestigiul nostru in arena fotbalistica continentala si mondiala. De aceea poate ca astazi multi, foarte multi se mai intreaba inca: "Cea a fost de fapt, in seara zilei de 24 mai 1967 ?"    

    - Nu stiu nici acum, dupa aproape un deceniu si jumatate, ce s-a intamplat, in realitate. Am insa convingerea ferma ca ceva nu a fost in regula. Am prezentat in teren o echipa foarte buna avand in componenta ei jucatori ca: M. Ionescu, Popa, Nunweiller III, D. Nicolae, Mocanu, Dobrin, Parcalab, Dridea, Ion Ionescu, Lucescu. Ce se putea reprosa unei asemenea formatii din punct de vedere valoric ? Si cu toate acestea, in teren, ea a manifestat o dereglare cu totul anormala, neavand putinta de a discerne ce trebuie facut pentru echilibrul partidei sau pentru evitarea catastrofei. Jucatorii nostrii au fost simple umbre, stafii in teren, incapabili sa opuna adversarilor cea mai mica rezistenta, incapabili de a face fata unei adevarate avalanse de atacuri si goluri. In minutul 67 al meciului era 7-0. Si se pare ca isisi elvetienii s-au speriat de acest scor, pentru ca au mai oprit motoarele ultimele 20 de minute ale partidei, timp in care am realizat si noi golul de onoare prin Dobrin. A fost, indiscutabil, ceva ciudat, atunci la Zurich. Diferenta dintre noi si elvetieni nu era in nici un caz de 1-7. Dar ce anume s-a intamplat, de ne-am pierdut busola in asa masura, ca n-am mai fost capabili sa ne revenim nici dupa meci ? N-am stiut nici atunci, n-am reusit sa stiu nici pana acum. Poate ca "Zurich"-ul va ramane una dintre marile enigme, nedezlegate, nu numai ale fotbalului nostru, ci ale fotbalului in general.


       ...La 27 mai 1967, in sedinta Biroului Consiliului general al UCFS s-a luat hotararea desarcinarii din functie a celor doi antrenori ai lotului reprezentativ, Ilie Oana si Stefan Covaci, considerandu-se ca ei poarta o mare parte din vina in slaba comportare a echipei nationale din meciul cu Elvetia, de la Zurich.Si astfel, Ilie Oana s-a intors acasa, la PETROLUL. A gasit echipa mult schimbata fata de cum arata inainte de a pleca la lotul national. Isi dadea seama ca inlocuitorul sau, Constantin Cernaianu, facuse tot ce era omeneste posibil sa o mentina cat mai sus in ierarhia competitionala, dar anii, care se adunasera la majoritatea jucatorilor din echipa de baza, incepusera sa-si spuna cuvantul. Si daca PETROLUL castigase, in 1966, un titlu de campioana, nu se putea ascunde o uzura fizica si morala fireasca, lasata din pacate, sa ajunga intr-un stadiu atat de inaintat, incat parea ca este iminenta prabusirea. Vedetele echipei imbatranisera; de jos, de la juniori sau de la formatiile din categorie inferioara din judet nu mai venea nimic de calitate, iar pregatirea oricat de buna ar fi fost, nu mai era capabila sa faca fata valorii impuse de competitie.

        - Vrand-nevrand am fost obligat sa o iau de la capat. Am inceput reconstruirea echipei. Lotul era insa cam sarac, pretentiile celor din jur exagerate, conducatorii nu mai aveau rabdare, eu veneam dupa un recul profesional. PETROLUL, pe care spectatorii il stiau un unsprezece tehnic, cu un joc eficace, dar si colorat, devenise o echipa dominata de forta, un fel de forta oarba marturisind in permanenta teama unui rezultat. In vara anului 1968, nu stiu cum, am terminat, totusi, pe un foarte onorabil loc 5 in clasament. Se pare ca unii adversari ne mai considerau, din oficiu, inca ceea ce fusesem inainte. Nu incepusera sa ne descopere slabiciunile. In vara anului urmator insa am fost la un pas de "B", dupa un retur infernal. Imi amintesc de un meci decisiv, la Tg. Mures, in care nu am putut prezenta 6 titulari: Mihai Ionescu, Nae Ionescu, Pal, Badin, Grozea si Mircea Dridea, toti gripati. Nici ceilalti, care intrasera in teren, nu erau in plenitudinea fortelor, majoritatea dintre ei avand febra. Pe banca de rezerve ramasese presedintele sectiei de fotbal, Gh. Urich si cu mine. Ma gandeam atunci ca daca va fi nevoie sa fac vreo schimbare, alta solutie n-as fi avut decat sa intru si eu in joc. Si, totusi, in situatia asta disperata am scos un 0-0 de necrezut. Am luat un punct care, ziceam noi, ne va salva, cu un ceas mai devreme, de la retrogradare. Dar in etapa urmatoare, tocmai cand eram mai siguri pe noi, pentru ca jucam pe teren propriu si cu echipa completa, am dat punctul de la Tg. Mures lui Dinamo Bacau, careia - culmea - nu-i prea era necesar. Ne-am salvat totusi in cele din urma, dar pe linia de sosore a campionatului, gratie si golului istoric inscris de Badea - fostul meu jucator - transferat la Farul Constanta - in poarta Progresului Bucuresti, in minutul 85 al partidei. Progresul a cazut in "B" si am scapat noi si ASA Tg. Mures.

Ilie Oana 3

         Chin mare, pe noi, atunci in vara anului 1969 ! A fost poate cel mai greu campionat de la revenirea noastra in Divizia A, in 1954. Si primul dintr-o serie de alte sase campionate incheiate in continuare pe "muchie de cutit".

        - Cum a fost cu celelalte cinci ?
        - La urmatoarele doua campionate, 1969-70 si 1970-71, n-am fost martor. Le stiu doar din presa si din auzite, pentru ca in acest interval de timp am activat in Grecia. Am acceptat o oferta facuta de clubul Panseraikos si avand, bineinteles, acordul federatiei si asentimentul clubului PETROLUL am plecat, pentru doi ani, la Seres, un oras frumos, foarte ospitalier, situat in apropriere de Salonic. Aici am reusit sa salt echipa de pe ultimele locuri, pe care se zbatea de mai multi ani, in prima jumatate a clasamentului, ceea ce gazdele mele au considerat o veritabila performanta. Si poate ca as fi realizat mai mult daca ramaneam, in continuare, inca vreo doi-trei ani. A trebuit insa sa ma intorc in tara, la expirarea contractului, Petrolul insistand sa revin la carma echipei ce nu-si gasea deloc busola si cadenta. Toti erau convinsi ca antrenorul e de vina si ca prin schimbarea acestuia (era vorba de fostul meu secund, Cernaianu) se vor rezolva toate problemele, oricat de complicate ar fi fost ele. Venind eu inapoi, a plecat Costica Cernaianu. Avea si dreptate sa nu mai ramana ca secund, dupa ce fusese ani buni antrenor principal, timp in care castigase si un titlu national in 1966, cand eu eram la lotul reprezentativ. De fapt Cernaianu se intorcea acasa, in Oltenia si lua in primire o echipa, Universitatea Craiova, cu un lot valoros si frumoase perspective, cu care dealtfel, va cuceri si campionatul, trei ani mai tarziu.

       Revenit la Ploiesti, am luat-o, din nou pentru a treia oara de la capat. Situatia era insa incomparabil mai grea decat in imprejurarile anterioare. La Ploiesti, intre timp se schimbasera multe. Si nu in bine. Scazuse considerabil entuziasmul in jurul echipei si sprijinul de care ea s-a bucurat cu ani in urma. Aparusera, in schimb, si cu efecte tot mai nocive, imixtiunile in viata intima a clubului. De jos, de la juniori sau din categoriile inferioare, nu mai venea nimic de valoare, iar si putinii jucatori mai rasariti care erau in lot doreau sa plece prin alte parti, la cluburi din orase cu facultati. Ploiestiul neavand un institut de invatamant superior, nu-i mai atragea, si nu-i mai putea retine.

       Prin oras toti ma intrebau, la fiecare pas: "Ce ai de gand cu echipa ?". Le raspundeam tuturor: "Trebuie sa o reconstruiesc". Si care mai decare se mira: "Iar reconstructie ? Nu s-a mai terminat ?". Spectatorului, mai putin obisnuit sa patrunda in esenta lucrurilor si foarte grabit cu rezolvarea lor, ii venea greu sa inteleaga ca a reconstrui o echipa nu inseamna simpla improspatare a efectivului de jucatori. Ca reconstructia este un proces complex, uneori de durata, in cadrul caruia schimbarile de calitate, survenite in structura de baza a formatiei opereaza progresiv si de obicei lent, in folosul unitatii ei de ansamblu si al ideii de joc.

      Ca antrenor la Petrolul am mai condus direct cateva asemenea operatiuni. La prima, cea din 1954, care a durat aproximativ 4 ani, am avut sansa, marea sansa, ca in perioada de cumpana a schimbului de stafeta dintre doua generatii sa pot gasi, in locul celor care inevitabil trebuiau sa plece ( Marosi, Petrescu, Fatu, Iordache), inlocuitori de certa valoare si perspectiva ( Sfetcu, Fronea, Florea, Dridea I, Tabarcea, Gh. Dumi- trescu, Marin Marcel) care, alaturi de cei ramsi din "vechea garda" ( Pahontu, Neacsu, Marinescu, Topsa, Dragan, sau  Badu- lescu), au reusit nu numai sa restabileasca echilibrul echipei, ci chiar sa-i ridice valoarea colectiva. Asa s-a nascut " echipa  de aur" de mai tarziu a Petrolului, dubla campioana nationala, in 1958 si 1959. In continuare, orientarea si esenta reconstructiei a constituit-o "schimbul din mers", cu limitarea inlocuitorilor la nivelul unui singur post sau cel mult a a unei jumatati de comparti- ment. Asa au aparut si s-au afirmat in cadrul echipei jucatori ca fratii Munteanu, Badea, Fl. Voinea, Halmageanu, Dumitru Nicolae, Dridea II, Iuhasz, M. Ionescu, Dragomir, Pal, Moldoveanu, Boc, Mocanu. In asemenea conditii Petrolul s-a mentinut mult timp in randurile formatiilor noastre de elita. Pana in 1967. Dupa care a inceput "furtuna", apoi marele declin si chinurile anilor care au urmat. Lucru explicat mai ales prin plecarea la un moment dat, a catorva dintre jucatorii de baza ( Pahontu, Badea, Boc, Pal, Moldoveanu) in locul carora nu s-au gasit, ca in alte situatii plutirea echipei fara pericolul permanent al naufragiului.

       Asadar, reconstructia initiata dupa inapoierea mea din Grecia parea sa aiba putine sanse de reusita. Lipseau valorile, lipsea increderea in fortele proprii si rabdarea atat de necesara cand vrei sa faci ceva bun si de durata. Nu ne ramanea, in aceste conditii, decat sa rezistam, cat mai mult posibil, cu ce avem, pana s-o gasi un moment favorabil unei noi incercari de a evada din mediocritate. Si am rezistat inca doua campionate. Chinuit, dar am rezistat. De fiecare data evitand caderea cu eforturi greu de imaginat. L-am sacrificat, daca se poate spune asa, si pe Pahontu, la care am tinut intotdeauna atat de mult. El mai avea doua jocuri ca sa atinga, primul in fotbalul nostru, cifra de 300 de meciuri in Divizia A. De teama rezultatului insa nu mi-am permis sa-l mai folosesc pentru a satisface doar o necesitate de ordin sentimental. Si Pahontu a inteles acest lucru, pe care nu stiu cati altii l-ar fi inteles, in locul lui.


 

        In vara anului 1973, cu toate ca reusiseram sa terminam campionatul pe un loc 11 destul de onorabil, mi-am dat seama ca in conditiile existente atunci la Petrolul nu se putea merge inainte. Eu insumi riscam sa ma compromit.

        -Asa se explica plecarea la Politehnica Iasi?
       -In buna masura da. Mi-a venit tare greu dupa 34 de ani la aceiasi echipa, sa o parasesc, mai cu seama in un moment de cumpana. Mi-am zis insa ca tocmai plecarea mea, dorita de unii pe care eu ii impiedicasem sa se amestece in treburile echipei, ar fi o solutie pe calea redresarii acesteia. Pentru ca e bine uneori, este nevoie chiar sa se mai schimbe nu numai jucatorii, ci si antrenorii. Si eu simtind aceasta necesitate am plecat inainte de a fi schimbat. Am plecat la Iasi, oras obisnuit cu "migratii" ploiestene de jucatori, inca din 1947. Am optat pentru Politehnica pentru ca echipa abia promovase in Divizia A, avea mari rezerve de energie si sperante, dorea sa se implineasca nu numai cu vorba ci si cu fapta. Nici aici insa nu m-a asteptat masa intinsa, in asa fel incat eu sa ma asez la ea. Ca la orice echipa nou promovata era nevoie de retusuri serioase, in cadrul efecti- vului de jucatori, in comportamentul si atitudinea lor fata de performanta, in ideea de joc. Ca sa le realizez, m-am bucurat de un sprijin real, cel putin in primii ani, din partea conducerii clubului. Si rezultate s-au vazut. Dintr-o echipa care traia de ani si ani dominata de obsesia retorgradarii, am reusit sa fac una cu un statut de permanenta in primul esalon, stapana pe destinul ei, competitiva pe plan national. N-am realizat, ca la Petrolulm performante mari. Nici nu se putea intr-un timp relativ scurt si cu posibilitatile, totusi reduse ale clubului iesean. Pentru mine a fost insa o experienta utila si incurajator faptul ca trecusem cu succes un examen profesional greu.

        -Si relatiile cu Petrolul cum au ramas?
      -Cum sa ramana? Ca intre prieteni si.. adversari. In toamna anului 1973, chiar la putina vreme dupa plecarea mea la Iasi, am jucat, in turul Campionatului la Ploiesti. Eram pentru prima oara impotriva fostei mele  echipe. Am fost mai emotionat decat la primul meu meci ca jucator sau ca antrenor. Ma gandeam, cum ma va primi publicul? Cum sa lupt impotriva Petrolului Ce vor spune noii mei jucatori, de la Politehnica Iasi, daca nu le voi insufla, cu toata convingerea, dorinta victoriei? Acum eram antrenorul lor si trebuia sa le spun tot ceea ce trebuia ca sa joace bine si sa castige. Si etica profesionala si spiritul de sportivi- tate cereau asa ceva. Si in ziua aceea, de duminica 9 octombrie 1973, jucand impotriva Petrolului, la Ploiesti am castigat cu 1-0 printr-un gol marcat in minutul 54 al partidei. La sfarsitul partidei eram si vesel, dar in mai mare masura trist. Cu un ochi radeam si cu celalant plangeam. Spectatorii nu m-au huiduit, ci, dimotriva, m-au aplaudat. Semn ca m-au iubit intotdeauna si cu adevarat!. Dovada graitoare ca nu m-au uitat si nici nu m-au condamnat. Pentru ca, de fapt, la Politehnica Iasi imi faceam doar datoria. Fostii mei jucatori ploiesteni nu m-au privit cu ura, ci cu acelasi aer de respect pe care-l citeam in ochii lor de fiecare data, in zilele, mai mult sau mai putin frumoase, cand lucram impreuna. Noua mea echipa m-a simtit, atunci, fara nici o rezerva antrenorul sau.

{mospagebreak title=...Si au inceput drumurile} 

        ...La sfarsitul acelui an competitional, in vara anului 1974, Politehnica Iasi a ocupat un loc in plutonul divizionar nu prea ferit de grijile din subsolul clasamentului. Petrolul - echipa preferata dintotdeauna - retrograda in Divizia B! Cu cele doua puncte din meciul direct de la Ploiesti, Petrolul ar fi scapat desigur si ar fi cazut Politehnica Iasi In acelasi campionat, U Craiova avandu-l ca antrenor principal pe Costica Cernaianu, a castigat primul titlu de campioana a tarii din istoria clubului. In ultimul meci, disputat la Ploiesti, craiovenii au realizat un 0-0 de aur, exact cat le trebuia ca sa nu treaca Dinamo inaintea lor, pe linia de sosire ! Si astfel cei doi fosti antrenori ai Petrolului din perioada de glorie, Ilie Oana si Constantin Cernaianu, isi realizau obiectivele de performanta pe seama fostei lor echipe ! Ciudata oranduire a soartei !        

        Dar odata cu prima desprindere de PETROLUL si plecarea la Iasi au inceput pentru Ilie Oana, antrenorul cel mai statornic al fotbalului nostru, drumurile. La 1 ianuarie 1978 se duce la Craiova, acolo de unde nu de mult plecase Cernaianu, la Bucuresti, ca antrenor federal.

        - La Craiova am stat exact un an, dupa cei cinci in Dealul Copoului. De ce am plecat de la Iasi ? Raspunsul cel mai simplu ar fi ca imi expirase contractul.

        - Aceasta ar fi acoperirea legala.
       - Sa zicem. Au mai fost, desigur, si alte cauze. Una dintre ele, aceea ca si Politehnica Iasi ajunsese, la un moment dat, in situatia Petrolului din anul 1973, cand am plecat din Ploiesti. Venise si aici timpul unei reconstructii ce nu mai putea fi amanata, mai ales dupa plecarea unui grup mare de jucatori valorosi, din care faceau parte: Ianul, Stoicescu, Lupulescu, si Romila I. In ceea ce ma priveste, obosisem sa tot construiesc si sa reconstruiesc echipe. Doream si eu una gata facuta de altii, cu perspectiva obtinerii unor performante mari. Si cum Universitatea Craiova m-a solicitat, n-am stat prea mult pe ganduri si am primit oferta de a ma transforma din moldovean de circumstanta in oltean de acelasi fel. Cu Universitatea Craiova am castigat in vara anului 1978, Cupa Romaniei. In campionat n-am realizat prea mult, desi puteam sa atacam si titlul. Oricum, echipa de atunci era inca intr-un proces de omogenizare, nu avea valoarea colectiva la care a ajuns in 1980. Nici jucatorii ei, cu exceptia lui Balaci si Crisan, nu reprezentau individualitati certe pentru lotul national. In putin timp cat am stat la Craiova am reusit sa-i titularizez pe Ticleanu si Ungureanu, l-am promovat pe Bumbescu, l-am reconsiderat pe Camataru, de care o parte din conducerea clubului vroia sa se dispenseze si pe care eu l-am ajutat sa-si recapete increderea in el, pentru a deveni ulterior titular in echipa nationala. Dincolo de aceste realizari, eforturile mele au vizat o crestere valorica a echipei si performante pe masura posibilitatilor ei. N-am reusit, din pacate. Atmosfera din echipa in primul rand, nu era favorabila pentru asa ceva. Stefanescu, devenit lider al formatiei, avea adeseori o influienta negativa in raporturile dintre mine si jucatori. Mai mult, intr-o serie de meciuri s-au inregistrat si rezultate ciudate prin neapararea corecta a sanselor. Incepusem atunci sa-i dau dreptate lui Titi Teasca pe care sincer sa fiu, nu-l prea credeam cand spunea ca unii jucatori craioveni mai joaca si pe invers. Altfel decat interesele echipei. Impotriva propriului lor antrenor. Continuand sa raman in aceste conditii, la Craiova, riscam conflicte pe care eu insumi nu le agream si care puteau avea deznodamanturi neplacute. Si fiind in minoritate, in ceea ce priveste adoptarea unor masuri drastice pentru reintronarea spiritului de disciplina si sportivitate, am plecat la implinirea unui singur an de activitate pe meleaguri oltene. Am revenit in Bucuresti, acasa. Dupa o intreaga viata de pribegie. Si ca sa nu stau fara nici un folos, am acceptat sa lucrez, un timp limitat, in calitate de consilier tehnic, pe langa echipa de fotbal a clubului Rapid. M-ar fi tentat, sincer vorbind, sa si antrenez echipa din Giulesti. Acolo insa era antrenor Motroc si nu m-as fi gandit niciodata sa trec peste el. Cu atat mai putin sa-i iau locul. Am incercat sa-l ajut cu experienta mea si nimic mai mult.

        - Si a venit, in vara lui 1979... FC Constanta.
       - Mai bine n-ar fi venit. De unde sa banuiesc eu ca mergand la o echipa care trage la promovare, unii jucatori actioneaza impotriva propriilor lor interese. Momentul culminant, sau mai bine zis al ... abisului l-a constituit meciul cu FCM Brasov, disputau la Constanta, pe care l-am pierdut cu 0-2. Nimeni n-ar putea sa ma convinga ca a fost un meci curat. Nu puteam pierde, in mod normal un asemenea joc pe teren propriu. Exclus asa ceva. FCM Bacau nu era nici Dinamo, nici Steaua, nici Universitatea Craiova. sa poata obtine o victorie lejera la Constanta. Si cu toate acestea a obtinut-o, pentru ca cei ce hotarau sa fie trasi la raspundere, soarta unei intalniri erau jucatorii. Ei nu erau vinovati niciodata. Antrenorul, in schimb, era intotdeauna marele vinovat. Si neavand sorti  de izbanda intr-o lupta inegala, am plecat din Constanta chiar in saptamana meciului cu FCM Brasov. Altfel insemna sa accept compromisuri umilitoare si eu insumi sa ma compromit. Ce rost avea ? N-am facut-o pana atunci niciodata, in intreaga cariera de antrenor si cu atat mai putin o puteam face la finalul ei.


        - Retragerea din activitatea competitionala s-o consemnam totusi, la 1 ianuarie 1981. Pana atunci, in toamna anului 1980 a mai exista un scurt popas, la Buzau, la Gloria, care tocmai cazuse din Divizia A.
        - Vezi, lumea a inteles si a interpretat gresit aceasta nestatornicie a mea incepand dupa pleacarea de la Politehnica Iasi, in ianuarie 1978. Si ce-au zis unii: Craiova - Bucuresti - Constanta - Buzau, un traseu cam aglomerat pentru trei ani ! La prima vedere asa s-ar parea. In realitate insa mie nu numai ca nu mi-a placut sa ma plimb, dar n-am putut admite, sub nici o forma,  aranjamentele de culise, mistificarea rezultatelor, indisciplina, nesportivitatea, compromisurile de orice fel. De aceea n-am ramas prea mult intr-un loc. Cand am plecat de la Iasi la Craiova m-am gandit sa realizez o performanta mare. La Constanta si chiar la Buzau am zis sa inchei cariera de antrenor asa dupa cum am inceput-o, adica promovand o echipa in prima divizie. Ar fi fost foarte frumos. Si daca nu s-a putut, sunt convins ca n-a fost deloc vina mea. Oricum si asa cred ca am lasat ceva in urma la care sa privesc cu mandrie in anii pensiei. Sunt lucruri realizate cu multa truda, in conditii materiale modeste, compensate de pasiune si dragoste pentru fotbal. Nu stiu ce si cum se va vorbi despre mine. Oamenii te uita usor. Si este tare trist cand vine timpul sa spui "adio" ! Eu insa n-am sa uit ca fotbalul a dat un rost adevarat vietii mele si ca toate sacrificiile pentru el au meritat sa fie facute. Spun asta intr-o perioada in care, din pacate, multi sunt tentati, la cea mai mica insatisfactie, sa vorbeasca urat despre fotbal. Mi se pare ca asa ceva a devenit chiar o moda. Macar daca o astfel de atitudine ar fi trecatoare ca si moda.

        - Sa speram ca moda aceasta nu se va transforma intr-un obicei.
        - Astfel, cu siguranta, fotbalul ar avea numai de pierdut.

        - Ce i-ar mai trebui, in schimb, ca sa castige ?

        - Multe. Mai presus de orice insa fotbalul ar avea nevoie de cat mai multe cluburi familie. Imi amintesc ca intr-o calatorie de studii facuta in 1969 in R.F. Germania am vazut, la Nurenberg, un club de fotbal. Jucatorii petreceau foarte mult timp in club. Veneau si sotiile. Baietii beau si cate o bere. Nu depaseau insa masura in conditiile unui control reciproc care stimula autocontrolul. Vazand toate acestea, mi-am zis ca asa ceva ar fi bine sa aveam si noi. Viata de familie a clubului presupune si un efort de educare a jucatorilor in acest spirit. PETROLUL anilor 1955-1966 nu era insa un club bogat, se zbatea chiar cu multe neajunsuri materiale. Si totusi era o adevarata familie, pentru ca in sanul clubului, al echipei, se cultiva ideea unitatii morale si a spiritului colectiv. Cand aceasta idee s-a alterat si apoi si-a pierdut sensul, PETROLUL a pierdut suportul cel mai de pret al performantei si toata stralucirea sa s-a estompat.

Ilie Oana 01


 
"Eu am ramas insa cu imaginea "Petrolului de aur" in suflet si pe aceasta o dau exemplu tuturor.Si cand aceasta imagine se va identifica cu viata a cat mai multor cluburi si fotbalul nostru va fi mai bun, mai generos.Va fi acolo unde si-a dorit intotdeauna ca sa fie: cat mai sus!"                                                                           

Ilie Oana