Mircea Dridea - Simbolul - Lupta pentru titularizare
Scris de kr3bs    Marţi, 29 Ianuarie 2008 19:50    PDF Imprimare Email
Index articol
Mircea Dridea - Simbolul
Fotbalul si scoala
Lupta pentru titularizare
Echipa Nationala
Antrenorat
Retrogradarea la Teleajen
Conditia lui
Drumul spre prima divizie
Sarbatoarea..demiterii
Perioda marocana
Antrenor-Presedinte-Antrenor
Toate paginile
 Conditiile titularizarii mele in echipa de seniori au fost deosebit de aspre. A trebuit sa lupt din greu - si, ca mine, toti ceilalti din promotia lansata de Traian Ionescu, adica Tabarcea, Florea, Sfetcu, George Marin, Buzea si, mai apoi, fratele meu Virgil - pentru un loc in formatia de baza. Am nimerit si intr-un moment favorabil, al unui schimb de generatii. Dar PETROLUL cel nou nu s-a realizat pe calea dura a inlocuirilor fortzate de jucatori, ci in cadrul unui proces de incadrare lenta, logica si unanim acceptata a noilor veniti, acestia aducand cu ei plusul necesar de tinerete si vigoare la jonctiunea cu experienta adunata in ani de Marinescu, Peretz, Roman, Zaharia, Badulescu si cu valoarea incontestabila a unor "solisti" ca Neacsu, Pahontu si fratii Munteanu. Si aici a fost arta profesionala a lui Ilie Oana de a fi stiut cum sa lucreze cu acest aluat din care s-a nascut o echipa, practic, noua, care timp de un deceniu, poate si mai bine, s-a luptat de pe pozitii egale, in ceea ce priveste competitivitatea, cu cei doi mari colosi ai fotbalului nostru, Steaua si Dinamo.
  In aceasta perioada PETROLUL, alcatuita aproape exclusiv din jucatori autohtoni, a cucerit trei titluri de campioana a tarii si o data Cupa Romaniei, aflandu-se cu regularitate in disputa pentru locurile fruntase ale clasamentului, fiind in acelasi timp o demna ambasadoare a fotbalului romanesc peste hotare, in competitiile internationale.
                            Petrolul anilor 1957-1968 ajunsese o echipa la care incepusera sa cam ravneasca cei din jur. Sub diferite forme, Florica Voinea, Dumitru Nicolae, Halmageanu sau Sandu Boc au luat drumul Bucurestiului, fortele noastre subtiindu-se prin schimburi neavantajoase care au afectat coeziunea echipei si i-au scazut valoarea. Si eu am fost  unul dintre cei vizati ca sa fiu racolat. Mi s-au facut propuneri tentante si de catre Steaua si de catre Dinamo. Intamplarea facea ca la conducerea tehnica a celor doua mari echipe sa fie doi dintre cei mai buni antrenori ai fotbalului nostru, Gica Popescu si Traian Ionescu. Primul, fost antrenor al CCA si al echipei reprezentative, in acelasi timp si tatal sotiei mele; cel de al doilea, fostul meu dascal din perioada formarii ca jucator. Puteam alege oricare din cele doua variante, fara teama de a iesi in pierdere. Dar am zis ca-i mai bine sa optez pentru cea de a treia, rezistand unor tentatii la care azi nu stiu cati din jucatori renunta; am ramas la Ploiesti si la PETROLUL. In felul acesta mi-am facut fericiti parintii, care la varsta pensiei se obisnuisera cu drumul stadionului si sa ma vada jucand; mi-am rasplatit prietenii din sport si de la locul de munca pentru toate dovezile lor de sincera afectiune si sprijin atunci cand, la nevoie, am apelat si eu la ei. Am mai ramas la PETROLUL mai ales pentru trei oameni "mari" din perioada de aur a echipei, pentru care am nutrit un sentiment cu totul deosebit. Unul dintre ei a fost Gheorghe Urich, timp de 20 de ani conducator al clubului, om echilibrat, intreprinzator, priceput si drept, care mi-a dat intotdeauna cat l-am stiut la carma Petrolului un sentiment de mare siguranta. Cel de-al doilea a fost Ilie Oana, nea Ilie al nostru, al tuturor, care mai inainte de a fi antrenor a fost un OM, un tata, un prieten, indiferent daca jucatorul se numea Nicolae Marinescu si avea 36 de ani sau Mircea Dridea si avea numai 19 ani. Al treilea pentru care nu am putut parasi Petrolul a fost doctorul Vasile Cristea, fostul portar al Universitatii Cluj, mdic cu o inalta capacitate profesionala si o tinuta morala de exceptie, care impreuna cu Ilie Oana au alcatuit un cuplu perfect sudat, a carui contributie la succesele echipei, la afirmarea ei pe plan profesional o consider decisiva.
                             Si timpul, marele judecator, a dovedit ca optiunea mea fara rezerve pentru Petrolul, de fiecare data cand in celalalt taler al balantei a aparut cate o atragatoare promisiune, a corespuns unei judecati drepte, rasplata venind din satisfactia succeselor sportive si din recunostinta celor din marea familie a fotbalului. Ma refer la anii activitatii ca jucator."
                            Mircea Dridea a facut o precizare care se impunea. Statornica sa fidelitate pentru PETROLUL, ca jucator, i-a fost rasplatita din plin pe plan moral, cu impliniri care raman scrise in cartea vietii cu litere care nu se sterg niciodata.
                            Cand a trecut dincolo de gazon si a inceput sa guste din painea mai putin dulce ca aceea de jucator, intrand in rolul antrenorului sau al conducatorului, lucrurile s-au mai schimbat ceva. Rasplata a inceput sa apara in functie de comportarea altora si, nu rareori, de conjunctura. Subiectivismul sau nedreapta judecata a faptelor l-au pus in situatia de a nu putea urma o cale sigura in fotbal, de a nu se putea exprima statornic, asa cum a facut-o ca jucator in slujba clubului caruia a considerat ca-i este tot timpul dator. In cei 15 ani de cand s-a retras din activitatea ca jucator, drumul lui Mircea Dridea in viata a insemnat trei "halte" ca antrenor, alte trei ca presedinte de club si inca trei "escale" in productie. Nu stiu daca fotbalul nostru mai cunoaste un alt caz asemanator, care printr-o formula matematica ar putea fi exprimat cam asa: 3x3 fac cateodata ... 15 ani !